Începând cu anul 1953 a fost conceput şi construit primul emiţător de televiziune românesc, pe baza documentaţiei sovietice, în laboratorul de cercetări de telecomunicaţii al Ministerului Poştelor şi Telecomunicaţiilor. Colectivul de specialişti a fost condus de către profesorul Alexandru Spătaru, fiind format din inginerii Grigore Antonescu, Octav Gheorghiu, Adrian Gheron, Nicolae Luncescu, Gheorghe Răducanu şi tehnicienii Traian Anghel, Simion Grigorescu şi Ştefan Stanef. În ianuarie 1955 a fost obţinută prima imagine inteligibilă, iar până în vara aceluiaşi an staţia a fost pusă la punct. Emiţătorul pentru imagini a avut iniţial puterea de 1 kW, dar ulterior aceasta a fost crescută la 2 kW, putând acoperi întreg Bucureştiul şi împrejurimile. Staţia a fost concepută pentru a transmite exclusiv imagini filmate în prealabil pe peliculă. Definiţia imaginilor emise era de 320 de linii şi 50 de semicadre întreţesute pe secundă.

       Prima emisiune a staţiei experimentale din Bucureşti s-a difuzat pe 21 august 1955, între orele 20:00 şi 22:00. Cu un sfert de oră înaintea începerii emisiunilor, a început să fie difuzată imaginea de identificare a staţiei, având pe fundal melodia „Bucureşti, Bucureşti, peste vreme să trăieşti, mai voinic mai frumos...”. La ora 20:00 pe ecran a apărut crainica Cleo Steiber, care a spus: „Bună seara, dragi spectatori. Aici Staţia experimentală de televiziune Bucureşti. Începem primul nostru program...”. Au fost difuzate jurnalul de actualităţi nr. 31, o prezentare din „Tăunul”, documentarul „Asia sovietică”, desenul animat „Ursuleţii” şi alte filme. Deoarece staţia dispunea de un singur videoproiector, pe durata schimbării filmelor existau pauze, în care se difuzau diafilme şi muzică. Emisiile au continuat şi în zilele de 22, 23 şi 24 august 1955, cu alte filme.

       Emisiunea putea fi recepţionată pe puţinele televizoare ruseşti „Leningrad”, „Rubin” şi „Temp” existente la acea dată în Bucureşti. Pentru public au fost amenajate săli de vizionare la magazinul „Electrotehnica” din bulevardul Magheru, magazinul „Tehnometal” din calea Victoriei, cooperativa „Radio Progres” din bulevardul Magheru, Muzeul tehnic din parcul Carol, la terenurile de tenis din parcul Naţional, parcul de distracţii din parcul Herăstrău şi la magazinul „Sport-Muzică” din strada Academiei.

       Până în noiembrie 1955 programele s-au difuzat cu intermitenţă. Din 12 noiembrie, emisiunile au fost difuzate cu regularitate sâmbăta, între orele 19:00 şi 21:00, transmiţându-se câte un documentar şi un film artistic. În decembrie 1955, emisiunile au fost extinse şi în cursul săptămânii, special pentru a putea fi recepţionate la expoziţia „Aspecte ale construcţiei paşnice în URSS”. Pe 28 şi 29 decembrie a fost transmis filmul „Desfăşurarea”, iar pe 30, 31 decembrie şi 1 ianuarie 1956 au fost transmise documentarele „376 de zile”, „La Polul Nord”, „Maeştrii sportului”, „Schiorii sovietici”.

       În 1956 emisiunile experimentale au constat în continuare din filme artistice şi documentare, jurnale de actualităţi, desene animate. Staţia experimentală de televiziune şi-a încetat emisia o dată cu înfiinţarea postului public.

       Congresul al II-lea al PMR a decis înfiinţarea unui post public de televiziune până la sfârşitul anului 1956. Astfel pe 14 decembrie 1956, pe turnul Casei Presei Libere a fost montată o antenă de 12 metri aflata la 109 metri ȋnălţime şi care avea un design special care să se armonizeze cu arhitectura clădirii. Staţia de emisie a fost instalată la etajele 11, 12 şi 13 ale aceleiaşi clădiri, ea constând din utilaje furnizate în totalitate de URSS şi transmitea pe canalul 2 VHF OIRT, cu o putere în antenă de 22 kw pe purtătoarea de video-frecvenţă şi de 10 kw pentru purtătoarea de audio-frecvenţă. Acoperirea staţiei era ȋnsă restrânsa – Bucureştiul şi ȋmprejurimile sale, acoperind o rază de peste 60 km. Legătura cu studiourile de televiziune din strada Molière se făcea printr-un cablu coaxial lung de 3,5 km.

       Postul public de televiziune a fost inaugurat oficial pe 31 decembrie 1956 cand a fost inaugurat studioul din Floreasca, strada Moliere nr. 2, ceea ce a constituit actul de naştere a Televiziunii Române. Cladirea din strada Moliere avea un studio "mare"( A ) de 460 mp, echipat cu patru camere şi un studio mic ( B ), de 80 mp, dotat cu două camere. Fiecare studio era prevăzut cu câte o cabină de comentator. În afară de încăperile tehnice, Studioul Floreasca dispunea şi de un minimum de anexe de creaţie, câteva încăperi redacţionale şi administrative. Modelul instituţiei a fost preluat după modelul BBC, spectrul frecvenţelor fiind limitat şi realizându-se un program naţional standardizat. Prin acest demers instituţia televiziunii primea rolul deosebit de important de a fi în serviciul public şi de a avea obligaţii în ceea ce priveşte educaţia şi informarea cetăţenilor.

       Oficial însă, prima emisiune profesionistă de televiziune din România a avut loc în noaptea de 31 decembrie 1956 - 1 ianuarie 1957, din primul sediu al Televiziunii, din Floreasca, strada Molière, Nr. 2. Amenajarea studiourilor nu era gata, încăperile nu erau încă tencuite, ferestrele nu erau montate, dar cum trebuia respectat planul cincinal care prevedea ca televiziunea să funcționeze în anul 1956, emisia a fost pornită pentru o noapte.

       Transmisia era recepționată pe atunci numai în București, pe câteva sute de televizoare, importate din URSS pentru personalitățile momentului iar aproape întreg programul era înregistrat pe film de 35 de milimetri. După un reportaj realizat de Alexandru Stark a urmat filmul „O noapte furtunoasă” și salutul lui Petru Groza, pe atunci președintele Marii Adunări Naționale, cu prilejul Anului Nou.

       După emisiunea inaugurală, programul televiziunii a fost suspendat pentru două luni, pentru ca să se termine amenajarea studioului de crainic și primele instalații. Până prin octombrie 1957 transmisiunile erau sporadice, întreg programul fiind mai degrabă unul experimental. Tehnicienii nu erau încă familiarizați cu aparatura, defecțiunile fiind destul de dese. De altfel nici telespectatorii nu erau prea numeroși la vremea aceea.

       Anul 1957 aduce pentru televiziunea din România câteva premiere naţionale: primul car de reportaj intră în dotarea TVR, se înfiinţează o staţie pentru recepţia emisiunilor din exteriorul României, sunt efectuate două transmisii în direct a unor evenimente, primul fiind muzical - concertul lui Ives Montand de la Sala Floreasca, iar al doilea sportiv.

       La început, din Studioul Floreasca se difuzau doar filme artistice, de trei ori pe săptămână dar treptat, pe măsura dezvoltării bazei tehnice şi a instalaţiilor de studio au fost introduse în programul TV emisiuni din studio şi din exterior, transmise în direct, cu carul de reportaj. 

       Întregul aparataj tehnic utilizat la începuturileTeleviziunii Române fusese realizat de un institut de cercetări din Leningrad (actualul Sankt Petersburg). Câteva zeci de specialişti ruşi veniseră să participe la montaj şi la instruirea personalului tehnic al Televiziunii Române. Tot echipamentul era realizat cu lămpi electronice. Ruşii motivau că tranzistoarele, apărute în urma cu 10 ani, erau folosite doar la instalaţiile militare.

       Puţini telespectatori puteau urmări programele alb-negru de ȋnceput deoarece emisiunea o luase ȋnaintea pieţei de vânzare a aparatelor. Magazinului Universal “Victoria” era singurul “mandatat” să distribuie aparatele TV (este adevărat şi in rate), dar numai “fruntaşilor ȋn producţie” sau cu aprobare specială din partea ministrului din cadrul ramurii ȋn care lucrai. Dupa cum povesteşte un cumpărător, obţinând o astfel de aprobare, ȋn1957, s-a prezentat la parterul magazinului Universal “Victoria” , acolo ȋnsă, ȋn faţa raionului de la „electrice“, o masă mare de amatori. S-a interesat cine este ultima persoană ca să se aşeze la rând dar interlocutorul s-a mirat şi l-a intrebat : “Care coadă tovarăşe? Noi avem bani să luam minuni d-astea? Nu cumpărăm, ne uităm şi noi şi nu ne vine să credem”. Ȋntr-adevăr, pe un raft era un televizor ȋn funcţiune şi lumea se ȋmbulzea din curiozitate. După ce cumpărătorul şi-a făcut loc prin mulţime să ajungă la vânzător şi după ce acesta a verificat aprobarea şi plata taxei de abonament, a achitat 3.280 lei preţul aparatului Temp 2 (salariul mediu era atunci de 1.500 lei), 160 de lei antena şi 144 de lei cablul. Cumpărătorul a luat cutia adusă din depozit, fără să o deschidă şi să efectueze proba aparatului şi a plecat acasă fiind atenţionat să nu desigileze ambalajul decât ȋn prezenţa specialistului Cooperativei Radio Progres desemnat să efectueze instalarea. Ulterior fiind importate mai multe aparate din URSS, numărul telespectatorilor a crescut.

       Ȋn acest timp inginerii români din acea perioada au inceput la rândul lor sa caute soluţii pentru extinderea emisiei ȋn ţară. După 1961 a ȋnceput proiectarea primei reţele TV la nivel naţional şi identificarea amplasamentelor optime ale fiecărui releu. Gestionarea puţinelor canale TV obţinute prin Acordul de la Stockholm a fost de asemenea o preocupare majoră. Acest lucru s-a facut printr-o serie de programe de calcul destul de sofisticate la acea vreme. 

       Imediat au ȋnceput să fie produse la ICRET Bucureşti (Ȋntreprinderea de Construcţii şi Reparaţii a Echipamentelor de Telecomunicaţii) primele relee şi retranslatoare ȋn FIF. Ȋn 1965 România era acoperită cu programe TV ȋn proporţie de 40% prin montarea pe Vârful Coştila din Bucegi a unui emiţător pe canalul 6 FIF. Au urmat rând pe rând emiţătoarele de pe Semenic, de la Cerbu, Pietrăria, Feleac, Parâng etc. 

       Ȋn 1968 o dată cu mutarea Televiziunii Române ȋntr-un local apropriat activităţii sale a ȋnceput să emită şi Programul 2. Astfel ȋn Bucureşti pentru Programul 1 s-a pus ȋn funcţiune un alt emiţător pe canalul 4 iar Programul 2 şi-a ȋnceput emisia pe vechiul canalul 2 de la Casa Scânteii.

       Despre ȋnceputurile televiziunii ȋn România a relatat şi presa din acea perioadă din care avem ocazia să vă prezentăm un document in format PDF ce cuprinde articole din două reviste document istoric (Revista Ştiinţă şi Tehnică nr. 2/1957 si Revista Flacara nr. 4/1957) care popularizează evenimentul punerii ȋn funcţiune a staţiei de de televiziune de la Casa Scânteii .

/library/main/Primul%20emitator%20de%20televiziune.pdf