Încercând totuşi să ne raportăm la aceşti treizeci de ani pe care i-am parcurs din 1989 (deşi unii dintre noi nu i-au apucat nici măcar pe toţi aceştia), nu putem ca firmă să nu ne uităm în urmă la ceea ce am fost şi cum am fost, raportat la cine suntem acum dar mai ales cine sau cum vom fi în viitorul apropiat.  

Din păcate, dacă încercăm să ne evaluăm, răspunsul nu poate fi în niciun caz pozitiv, iar ca să previzionăm ce ne aşteaptă în continuare nu avem suficienţă “viziune”.

Când vezi ce ni s-a întâmplat nouă ca societate şi ce au făcut aceşti “specialişti” numiţi la conducerea societăţii de toate partidele, atât de stânga, cât și de dreapta şi care au avut un acces facil la “butoanele” societăţii, dar pierzând constant multe oportunităţi de dezvoltare, indignarea nu cunoaşte margini, pentru că situaţia este comparată firesc cu lucrurile normale care ar fi putut fi.

Şi pentru ca “viitorul să sune bine”, asistăm mai nou la un extrem de îngrijorător fenomen de ”depopulare naturală” a societăţii de tehnicieni, de la majoritatea serviciilor tehnice (în condiţiile unei medii de vârstă foarte ridicată a acestor salariaţi).

Acest fenomen periculos de reducere drastică în mod natural prin pensionare (normală sau anticipată) a personalului tehnic cu experienţă, fără a pune nimic în loc, va conduce în scurt timp la blocarea activităţii curente, deoarece nu va mai exista personal de specialitate care să asigure continuitatea  funcţionării echipamentelor dar nici să remedieze problemele tehnice curente la multe locuri de muncă.

Deficitul de personal este din ce în ce mai mare şi cel mai dificil de recrutat sunt tocmai specialiştii,  iar inginerii şi cei cu studii superioare în general sunt greu de găsit, mai ales după valuri şi valuri de emigrare în masă la nivel naţional.

Ce este mai grav este faptul  că deficitul de personal nu se temperează, ci se adânceşte, dar această situaţie nu pare să fie un «duș cu apă rece» pentru persoanele de decizie din cadrul societăţii care ar trebui să se uite foarte atent la eficienţa resurselor umane existente, dar mai ales la sustenabilitatea proiectelor pe care le dezvoltă.

Că muncitorii necalificați sau tinerii absolvenți de liceu și mai ales absolvenţii de studii superioare refuză astăzi un loc de muncă pe un salariu derizoriu este, mai degrabă o consecință a anilor în care părinții lor au muncit pe brânci, construind un univers de supraviețuire, închis ermetic între serviciu și casă. Așa că, într-o astfel de realitate, preţul forței de muncă a crescut rapid. 

Fie că actualii manageri și-o doresc, fie că nu, cei născuţi după 1990 se ghidează după alte valori, au alte idealuri și nu își vând timpul pe doi lei, repetând greşeala părinţilor.

Cum am ajuns aici, să avem o “hemoragie” de personal tehnic, să mărim excesiv birocraţia şi să ne lamentăm ca în povestea cu drobul de sare dar fără a face nimic concret, fără a avea o politică eficientă de resurse umane?

Este o întrebare la care trebuie obligatoriu să găsim o rezolvare în acest an, pentru că altfel această societate nu va prinde centenarul la a cărei temelie a pus umărul şi celebrul inventator Gugliemo Marconi atunci când în 1926 a venit cu trenul tocmai de la Londra pentru a pune în funcţiune una din cele mai mari staţii de emisie radio din acea perioadă şi anume staţia radio Bod.

Din păcate constatăm cu stupoare că singura “scăpare” văzută de mulţi colegi este fuga: fuga la pensie pentru cei trecuţi de o vârstă (în condiţiile unor beneficii comparabile cu salariul actual) sau fuga din sistem pentru cei tineri (care au fost ajunşi din urmă de salariul minim pe economie) la alte firme cu alte perspective. Cei care rămân (mulţi prinşi între două vârste) sunt blazaţi, fără tragere de inimă şi aşteaptă în van să se producă o minune, care din păcate nu credem că se va produce, dacă noi vom fi în continuare spectatori.

Am strâns cureaua de de peste 30 de ani şi ni s-a spus să aşteptăm să ne fie mai bine, dar parcă ziua de mâine e mai grea decât cea de ieri şi nimic nu ne dă de înţeles că într-o zi va mai ieşi soarele şi pe strada noastră. Cert este că miracole nu au cum să se întâmple şi mai mult de atât, nu se vor întâmpla peste noapte deoarece nu s-a înţeles încă că oamenii nu sunt cifre şi pentru a face ca lucrurile să meargă, uneori este necesar să investim peste bugetul preconizat. Vremurile cand li se spunea angajaţilor că este coadă la poarta instituţiei pentru angajare au trecut de mult şi constatăm cu un gust amar că acum este coadă în sens invers, la plecare.

Până nu este prea târziu, ar trebui să urmăm exemplul celor care mişcă lucrurile şi având în vedere specificul de nişă al societăţii noastre, să făcem un mix între persoanele calificate care au deja experienţă în domeniu și persoanele care acum debutează în meserie, cu  toate că va fi foarte dificil în acest an cu două campanii electorale.

2020 trebuie să fie obligatoriu anul unei schimbări reale, bazată pe dialogul dintre toate părţile şi nu pe implementarea unilaterală a unor “experimente” şi “viziuni” fără viitor ale unor persoane numite politic, pentru că experimente şi strategii moarte am văzut destule iar cea mai bună dovadă este situaţia în care am ajuns, tocmai pentru că dialogul a lipsit iar părerile oamenilor din sistem au fost luate în considerare doar accidental.